ŞI M-AM ÎNTORS DE UNDE AM PLECAT: INCAPABILĂ DE A OFERI AFECŢIUNE

  Trăiesc momente în care conştientizez că sunt mai vulnerabilă ca oricând. Sunt slabă şi fără nimic... Credeam c-am trecut peste momentele din trecut, dar abia acum încep să simt adevăratele junghiuri şi repercurisiunile lor.
  Mă trezesc dimineaţă şi rar se întâmplă ca freneţia viselor să nu mă tragă înapoi. Acum e mai patetic ca oricând, nici măcar nu mai selectez. Cândva măcar visam conştient şi tot aveam o scuză: trăiam altcumva. Acum mă mulţumesc cu orice. Mi povarnic şi să mai visez.
  Când calc prin lume, sunt ca o lighioană neîmblânzită. Privesc cu grijă pe oricine. Nu mă ataşez de nimeni. Doar trăiesc, pentru a nu mai încălca vreodată legile fireşti ale omenirii. Nu am iubit niciodată şi nici măcar nu m-a parazitat vreo genă mutantă a prea comunului sentiment.  Sunt doar o variantă vulgară a omului care trăieşte degeaba. Şi nu-mi plâng de milă, că nu e chiar aşa de rău cum pare. Însă la un moment dat, poate, aceleaşi legi fireşti vor încerca să acapareze tot ceea ce nu e prea firesc. Deja simt junghiuri şi-o durere surdă şi-o singurătate între prea mulţi oameni. Inclusiv această postare mi se pare absurdă. Nimic din ceea ce scriu nu are vreo noimă sau poate vreo însemnătate pentru intelectul cuiva.    
          Nu fac rău nimănui. Nu sunt nici perversă, nici vreo egoistă şi nici nu-mi bat capul pentru a făuri vreo şmecherie, însă nu-mi pretindeţi zâmbete... sau mai ales afecţiune. Pur şi simplu nu sunt în stare! Sunt mult prea speriată de sentimentele umane...
         

DESPRE OAMENII CU ADEVĂRAT OAMENI

            Unde sunt oamenii şi ce mai ştiu ei cu adevărat să facă? Defapt ultimele zile m-au convins tot mai tare că oamenii nu mai există şi dacă există, sunt atât de puţini, încât cantitatea lor este neglijabilă.
             M-am săturat să văd oameni nefericiţi! M-am săturat de paraziţii de plastic ieftin, care se mănâncă reciproc. Nimeni nu mai priveşte cerul să se bucure de stele. Nimeni nu mai simte că miroase-a primăvară. Nimeni nu mai iubeşte. Toţi fug şi se grăbesc şi beau... şi uită... şi învaţă despre netrăire... şi-şi îngroapă şi ultima bucăţică de om păstrată-n sine încă din copilărie. Urăsc că zi de zi sunt nevoită să văd ambiţii bolnave şi să trăiesc printre cei care nici măcar nu mai respiră. Se-ngroapă zilnic în nori de gaz murdar şi uită că omul în genere funcţionează cu aer. Ce dor mi să văd un zâmbet tembel de om visător! Ce dor mi să mi se spună "Hai! Trage aer în piept şi vezi că se poate!"! Ce dor mi  să fiu ascultată, ci nu doar privită! Oamenii nu mai ştiu să se bucure, să se roage, să viseze sau să spere. Ei doar prea-ştiu şi plănuiesc. Ei doar învaţă zi de zi cum să-şi nesatisfacă tot mai tare foamea de viaţă adevărată. Mi milă de cei care au uitat că bucuria adevărată se găseşte în lucruri mărunte! Nu-i pot suferi pe cei care uită prea des că oamenii mari întotdeauna s-au născut în case mici! Detest efectul de turmă şi oamenii fără personalitate! Aş vrea cu râvnă să mai privesc un om în care pasiunea musteşte de-a dreptul. Pentru care ordinea e doar o noţiune de oameni plictisiţi şi pentru care neprevăzutul e idealul fericiri-n viaţă. Care să plângă şi să râdă cu aceeaşi sclipire şi dorinţă asiduuă de trăire. Care să iubească necontenit şi care să tremure de bucurie cu fiecare respiraţie de aer curat. Dar poate vreau prea mult...
          Mă caut pe mine şi-mi caut metode de regăsire. Vreau să fiu eu, cu dorinţele mele, cu pasiunile mele, cu bucuriile mele şi mai ales vreau să fiu eu cu nebunia mea! Vreau să merg lin prin viaţă şi să mă bucur de fiecare suflare! Vreau să-l învăţ şi pe EL despre lucrurile cu adevărat importante în viaţă!

                                                                                   Pupici! See you soon!

UN FEL DE MINE... FĂRÂMI DIN TOT CE-A FOST

          Am jurat de-atâtea ori că nu voi mai scrie pe blog sub impulsul momentului şi că voi lăsa măcar o noapte să-mi fie sfetnic bun. Însă eu sunt eu şi niciodată promisiunile făcute faţă de mine nu le pot ţine. E arătarea care tot timpul mă îmbată şi mă face să refulez atâtea aberaţii.

          Hai să fim realişti! Niciodată nu mi-am dorit să fiu un om normal. Nu înţeleg de unde atâta dorinţă de normalitate pe mine în ultimul timp. În urma cu câţiva ani, probabil dacă mi-ar fi spus cineva că sunt normală, această afirmaţie ar fi fost pentru mine cea mai gravă jignire. Înainte să plec la facultate am primit un sfat de care nu am mai ţinut eu seama în ultima vreme. "Să rămâi autentică! Să nu-ţi uiţi felul tău natural de a fi!". Ca pe orice sfat, încep să-l apreciez abia după ce nu am ţinut cont de el. Deja nu mai stiu ce sunt şi încotro mă îndrept. Ştiu doar ce am fost şi asta este singura temelie care-mi mai păstrează echilibul. Nu vreau să uit de mine şi vreau să fiu veşnic copilul prea visător care refuză să se maturizeze, un fel de Peter Pann, varianta uşor patetică.
          În seara asta am primit un alt sfat la fel de preţios ca şi primul : "Hrăneşte-ti sufletul!". E bine cât timp oamenii mai văd înlăuntrul tău. E bine cât timp mai există oameni, ci nu doar maşinăriile umblătoare create pentr-un mers prea sec prin viaţă. Încep să cred că aceste maşinării sunt create să se autodistrugă cu fiecare secundă trecută fără vreun rost prea semnificativ.

                                                   Pupici! See you soon!

UN AN MAI MULT

          Încep să respir... milioane de bule de oxigen îmi invadează frenetic plămânii. Fotoni îmi spintecă privirea şi mă trag înapoi... înapoi în lumea din care mi-am dorit atât de tare să plec.

          E un an mai mult...un an de când vroiam să nu mai fiu... moment din care nu mai pot învinovăţi pe nimeni pentru propriile eşecuri. S-au întâmplat multe în primul an de viaţă propriu-zisă. Am învăţat să pierd, am învăţat să nu ştiu, am învăţat să greşesc şi cel mai important, am învăţat să nu mă mai ruşinez cu mine. Am cunoscut oamenii aşa cum sunt, ci nu cum îmi doream eu să-i văd. Am respirat un aer dureros, dar care mi-a dat putere-n aripi şi gândire. Am reuşit să stau lângă el şi să nu mai simt nimic... nici ură, nici resentimente... şi nici iubirea bolnavă care m-a parazitat ani de zile. Nici măcar o bătaie în plus a inimii. NIMIC... ABSOLUT NIMIC...

          E-un an de când sunt eu... e mai mult... e-un an de când privesc spre mine. Îmi place să cred că azi e ziua mea... e-un an de când trăiesc... e de fapt e-un fel de altă aniversarea de-a mea, de care vreau să mă bucur, pentru că e momentul în care m-am născut a doua oară şi Dumnezeu mi-a dat devezi palpabile că mai am multe de făcut.




      Pupici! See you soon!

ZILE DE FEBRUARIE

          Iată-mă din nou în camera de cămin învăţând ca de obicei pe ultima sută de metri. Nu pot să spun că e încă criză, însă lenea de care dau dovadă mă mâhneşte teribil.
          Week-end-ul trecut mi-am permis să-mi rezerv câteva ore pentru a-i citi romanul „Gemenii” al lui Cărtărescu. În legatură cu ceea ce simt despre mine acum, aflată în aceste momente, am găsit o replică cu adevărat genială şi reprezentativă : „Încet-încet nu mă mai simţeam un geniu, ci un eşuat jalnic”. Cât de bine mă regăsesc în aceste cuvinte! Nu prea ştiu exact care este defapt perioada veridică din viaţa mea, prezentul sau trecutul. Nu ştiu în ce momente am fost eu cu adevărat. Sunt oare eu atât de jalnică în propriul comportament şi tabieturi şi defapt în trecut doar m-am amăgit sau a avut loc o transformare de care nici măcar nu mi-am dat seama. Nu ştiu cât de mult contează un răspuns la aceste întrebări, pe lângă altele mai importante. Nu vreau să decad şi nici nu vreau să mă mint la nesfârşit!
          Oare de ce anume e nevoie pentru a simţi din nou un pământ sub picioare, pe care m-aş putea bizui o perioadă mai lungă de timp?                                                                                                                                                                                                                         

   Pupici! See you soon!