duminică, 22 martie 2015

”...pentru că veggie e cool!”

Nu recomand nimănui stilul meu de viață. Mi l-am ales strict pentru mine și nu încerc să vîr pe gît nimănui niciunul din principiile pe care le urmez. Sunt haotică, egocentrică și uneori prea leneșă și demotivată, nereușind să fac progrese vizibile. Pe de altă parte, una dintre cele mai mari calități pe care le am este că niciodată nu am încetat să visez la nivel mare. Pot părea infantilă și imatură că încă îmi sprijin activitățile pe vise, însă văzînd oameni fără vise, mi-am dat seama că nu vreau să fiu așa. E bine! Măcar am stabilit ce nu vreau să fiu.

În drumul spre răspunsul întrebării ”Ce vreau să fiu?” am atins diferite extreme. De la o bisericoasă convinsă la ateism, de la introvertita anonimă la extrovertita excentrică, de la romantica incurabilă la o persoană extrem de flegmatică, de la frigiditate la curiozitatea varietății sexuale... pe toate le-am încercat. Important este că niciodată nu am rămas la unul din capete. Am învățat că trebuie să-mi reglez un punct optim unde să mă simt eu.

În adolescență, pe vremea ”bisericoasei convinse”, țineam toate posturile, cu toate spovedaniile și cu toate cele. Nu mă făceau să mă simt mai bine, însă timpul petrecut la biserică mă ajuta oarecum să mă detașez de TV, internet, telefon&Co și să am timp să meditez și să discut serios cu mine. Babele, cîntecele bisericești, pupatul icoanelor și toate practicile ortodoxe erau undeva în alt film. Eu stăteam cuminte pe un scaun, undeva într-o biserică ortodoxă și meditam. Doar agitația sfîrșitului de slujbă mă mai scotea dintr-ale mele. Tot în aceste timpuri am aflat ce fain e postul. Oricum nu mîncam eu prea multă carne în mod normal, deci nu avea să fie prea greu. Și îmi plăcea. Mă simțeam ușoară, reușeam să dau jos cele cîteva kg acumulate în plus și înainte de toate, simțeam că mi se potrivește de minune acest regim alimentar. Desigur că profitam de orice post ca să revin la alimentația care mi se potrivea atît de bine și astfel nici nu îmi puneam în cap familia (eram extrem de anemică la vremea aceea). Familia era mîndră de fata lor ”bisericoasă”. Eu mîncam doar ce voiam și ce mi se potrivea. În concluzie, era o afacere win-win.

În 2012, eram deja în cel de-al doilea an de studenție și oarecum nu mai trebuia să dau explicații nimănui despre ce și cum mănînc (excepție făceau cele cîteva zile pe an pe care le petreceam acasă). Deci, era momentul potrivit să spun STOP și să încep să mănînc exact cum voiam. Un episod de indigestie cu aripioare de pui mi-a fost de ajuns ca să încep să nu mai consum carne. Încet - încet am învățat cum să-mi diversific alimentația și pe bune că n-a fost prea greu. Chiar îmi plăcea și nu aveam de gînd să renunț. Familia spera că este doar un episod prin care încercam să ies în evidență, dar care va trece la fel de repede cum a venit. Iată că au trecut cam 3 ani de atunci și tata tot mă mai întreabă ”Și tot nu mănînci carne?”. Între timp am dărîmat și niște mituri și am avut aroganța de a avea în fiecare an analizele bune. Am învins și anemia. 

Se pare că totuși vegetarianismul mi se potrivește și nici nu mă omoară. Încă există oameni în jurul meu care mă privesc de parcă aș avea cancer. Și asta pe bune. Am devenit un fel de ciudățenie care trebuie tolerată. Nu mai vorbesc despre faptul că uneori mă simt ca o rușine a societății din cauza regimului alimentar. Și aici vine întrebarea: Unde a apărut distincția între post și vegetarianism? De ce ca bisericoasă care ținea tot postul eram admirată și ca vegetariană sunt blamată? Oare ipocrizia de care suferim nu ar trebui stîrpită încă din familie? De multe ori, ca să nu-i rănesc pe ai mei, am făcut compromisuri pe care nu ar fi trebuit să le fac. Consider că respectul pentru diversitate ar trebui să plece din familie și că astfel, o mare parte dintre noi ar învăța să-i asculte povestea celuilalt. Nu întotdeauna ce este bine pentru noi este bine și pentru celălalt.

Și închei cu niște cuvinte pe care le-am primit scrise pe o diplomă de team building, în primul loc în care am simțit că dincolo de glume și distracție, diversitatea este respectată:

”...pentru că veggie e cool!”.



marți, 10 martie 2015

O mamă care m-a născut de două ori




Cine sunt oamenii cu adevărat relevanți în viața noastră? Oare este corect să mulțumim pentru tot ce avem divinității și uneori să uităm de eforturile și strădania celor din jur? Ieri am avut un moment cu mine, în care mi-am dat seama datorită cui trăiesc. Mi-am dat seama că cineva mi-a dăruit viață de două ori, cu mult curaj și modestie. Niciodată nu și-a cerut meritele. A stat și a îndurat o aroganță tipic adolescentină prin care credeam că totul mi se cuvine. A stat și a privit cum, în inconștiența mea, mulțumeam orbește cerului, fără să privesc în jur...

Acum aproape 23 ani cineva a suportat o durere egală cu ruperea tuturor oaselor din corp în același timp. M-a purtat după sine aproximativ 9 luni și n-a mai avut o clipă de liniște încă din momentul în care a aflat că voi veni pe lume. A fost primul dar de viață pentru care n-am mulțumit niciodată. 

De 8 martie Facebook-ul abunda de fotografii cu mame, de urări, de flori și de amintiri materne. A mea aștepta... Știam că ar bucura-o puțină atenție din partea mea. Cum sunt oarecum la distanță și cum zilele acestea cu scop comercial nu mă prea mișcă din viața cotidiană, i-am trimis un simplu ”La mulți ani, Mami!”, din care eram sigură că va înțelege esențialul. 

Ieri, 9 martie, s-au împlinit 4 ani de cînd am primit cel de-al doilea dar de viață... tot de la ea, un om curajos, puternic și înainte de toate luptător. Un om în sufletul căruia instinctul matern a funcționat ireproșabil și care i-a dat de veste că ceva se întîmplă. Care a venit fără să-și explice de ce și m-a smuls din ghearele morții cu mai mult curaj decît vedem în filmele cu super-eroi. Nu a plîns, decît în momentul cînd m-a văzut stabilă, sănătoasă și echilibrată. A luptat cu toate forțele pe care le mai avea și abia apoi și-a permis luxul de a simți frică și și-a făcut timp să plîngă. Nu i-am mulțumit niciodată pentru toate acestea. 

Nu întîmplător mi-a arătat ce înseamnă să fi mamă, chiar cu o zi după Ziua Internațională a Femeii. Poate ar trebui să-mi serbez mama pe 9 martie și chiar de propria-mi zi de naștere (în egoismul meu, mă serbez pe mine fără nici un merit sau vreun motiv). Sunt două zile în care mama mea a fost mai mamă și mai femeie ca oricînd, 3 aprilie 1992 și 9 martie 2011.

Mulțumesc, Mami!