10 motive pentru care merită să studiezi Relații Internaționale din perspectiva unui om care nu vrea să devină nici om politic și nici diplomat

          

Acum, după cursul festiv și în prag de absolvire a Facultății de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării, specializarea Relații Internaționale și Studii Europene (cam pompos, cam lung și de aceea în cele ce urmează îi voi zice simplu ”Relații Internaționale”) mă încearcă o introspecție și mă gîndesc concret dacă s-a meritat sau nu să abandonez Facultatea de Construcții pe care o începusem în 2011 și să încep o facultate care (cică) este generatoare pe bandă rulantă de șomeri. Și răspunsul este simplu: se merită pentru cine știe să profite de toate oportunitățile oferite și este un spirit al dracu' de curios, care caută continuu să se autodepășească.

          M-am gîndit la 10 motive, care m-ar mai putea convinge din nou să iau aceeași decizie și acestea sunt:

1. Public speaking sau arta de a vorbi în public. Printre primele lucruri pe care le înveți în momentul în care pui piciorul în clasa I este să stai jos și să taci. Abia apoi, undeva prin clasa a XII-a, își amintesc dascălii că după lecția obedienței ar cam trebui să învățăm să și vorbim. Așadar, au introdus proba de la bacalaureat unde trebuie să-ți susții o părere și unde majoritatea abia se descurcă.

   La specializarea de Relații Internaționale ți se dă ocazia să vorbești. Nu există un adevăr concret, ci doar o părere bine argumentată. Ești încurajat să-ți formezi o părere proprie și să-ți faci vocea auzită. Nimic nu este mai frumos decît să înveți să gîndești, să argumentezi și să-ți susții o părere într-un mod elegant în fața altora. 

2. Timp pentru citit. Orarul din timpul facultății este destul de relaxat, ceea ce îți permite ca intre cursuri să citești extraordinar de mult. Și asta nu pentru că trebuie, ci pentru că cele discutate la curs sau seminar ți-au trezit o curiozitate de a afla mai mult. Timpul liber este un factor destul de important, pe care cu un spirit autodidact îl poți valorifica la maxim. Consider că facultatea trebuie doar să trezească curiozitatea și că restul trebuie să vină din partea studentului. Specializarea de Relații Internaționale nu mai este despre impunere, prezențe obligatorii, obediență și ore întregi petrecute la școală, ci despre arta de a descoperi singur, fiind ghidat la nevoie de dascăli.

3. Timp pentru voluntariat. Cel mai mare șoc pe care l-am avut în momentul în care am trecut de la o facultate tehnică la o facultate umanistă a fost orarul. ”Ce mă fac cu atîta timp liber?”. Eram oarecum panicată și de aceea mi-am umplut timpul cu voluntariat. Acesta mi-a oferit doza zilnică necesară de educație nonformală și experiență profesională de care aveam nevoie. Astfel, am avut ocazia să aplic practic tot ce am învățat la facultate și să-mi descopăr aptitudini noi. Tot timpul liber l-am valorificat și l-am făcut să lucreze în favoarea mea.

4. Colectiv tînăr. Specializările de Relații Internaționale și de Științe Politice sunt specializări apărute după '90 în România, ceea ce a făcut ca cei pregătiți în acest domeniu să fie oameni relativ tineri, cu o minte deschisă, care au metamorfozat relația profesor-student într-o relație de prietenie care aduce numai beneficii. Atmosfera relaxată și umanizarea dascălilor sunt factori extrem de importanți care atrag un student spre cunoaștere.

5. Ți se deschide mintea spre toleranță, empatie și înveți să gîndești cu responsabilitate. În mass-media nu de puține ori am auzit cum facultățiile umaniste scot șomeri pe bandă rulantă. Însă niciodată nu s-a spus despre cum suntem învățați să fim buni cetățeni, să combatem rasismul, să ne dezvoltăm empatia și să privim lucrurile din mai multe perspective. Înainte de a deveni niște specialiști în relații internaționale, învățăm să fim umani, să ne ajutăm între noi, să respectăm mediul înconjurător și animalele, să fim toleranți, diplomați și să nu repetăm greșelile istoriei.

6. Oportunități. În timpul studenției apar tot felul de oportunități de voluntariat, de mobilități Erasmus (practică sau studii), de experiențe Work&Travel pe pămînt american și oportunități de a participa la diferite conferințe, cunoscînd astfel oameni și experiențe noi. Din nou timpul liber și flexibilitatea facultății vin în întîmpinarea studentului. Ai ocazia să profiți de toate experiențele studențești ale momentului, fără ca situația universitară să-ți fie afectată. Personal am profitat de toate aceste experiențe și acestea au venit în completarea formării mele profesionale. Nu cred că un orar mai încărcat mi-ar fi permis să le fac pe toate.

7. Viața de student. Pot spune că mi-am trăit studenția la maxim. Am avut timp și de distracție și de facultate și de sport și de citit și de voluntariat. Practic ai timp de toate, dacă ști să prioritizezi și să-ți manageriezi timpul.

8. Adaptabilitate. Formarea profesională este foarte vastă. Astfel, veți întîlni absolvenți de Relații Înternaționale în multinaționale, în economie, în marketing, în politică, în diplomație, în afaceri, în mass-media, în resurse umane, în statistică, în instituții de administrație publică sau europene, în organizațiile nonguvernamentale, fără ca să vă treacă prin minte că o singură facultate poate pregăti un individ pentru o multitudine de domenii. Specializare de Relații Internaționale te învață să te adaptezi oricărui domeniu și chiar să fii la nivelul celui care s-a pregătit strict pentru acel domeniu.

9. Actualitate. Încă de la primele cursuri ni s-a spus că ar fi de preferat să urmărim evenimentele internaționale de actualitate, să citim ziare și publicații de specialitate și să urmărim posturi ca CNN. Așa am făcut cunoștință cu lumea și am început să prețuiesc starea de pace și țara în care trăiesc. Zi de zi, fiind conectată cu evenimentele internaționale, am deprins conștientizarea actualizată a lumii la nivel global.

10. Networking sau oamenii pe care ai ocazia să-i cunoști. Cu timpul înveți că omul este un animal sociabil care nu poate trăi singur. Orice succes nu este deplin dacă nu ai pe cineva alături cu care să te bucuri. Mediul universitar mi-a dat ocazia să întîlnesc oameni autentici, inteligenți, activi, deschiși și cu un spirit critic extrem de dezvoltat, de la care am avut o mulțime de lucruri de învățat.

          Motive pentru care se merită să studiezi Relații Internaționale sunt mult mai multe și aș lua-o de la capăt oricînd. M-am descoperit pe mine ca om și am avut ocazia să mă autodepășesc zi de zi. Nu mă aștept ca această facultate să-mi pună pe tavă un loc de muncă. Am învățat că pentru orice îmi doresc trebuie să muncesc și să mă zbat pînă la ultima răsuflare și că în tot ce fac este nevoie de curaj și perseverență.

”...pentru că veggie e cool!”

Nu recomand nimănui stilul meu de viață. Mi l-am ales strict pentru mine și nu încerc să vîr pe gît nimănui niciunul din principiile pe care le urmez. Sunt haotică, egocentrică și uneori prea leneșă și demotivată, nereușind să fac progrese vizibile. Pe de altă parte, una dintre cele mai mari calități pe care le am este că niciodată nu am încetat să visez la nivel mare. Pot părea infantilă și imatură că încă îmi sprijin activitățile pe vise, însă văzînd oameni fără vise, mi-am dat seama că nu vreau să fiu așa. E bine! Măcar am stabilit ce nu vreau să fiu.

În drumul spre răspunsul întrebării ”Ce vreau să fiu?” am atins diferite extreme. De la o bisericoasă convinsă la ateism, de la introvertita anonimă la extrovertita excentrică, de la romantica incurabilă la o persoană extrem de flegmatică, de la frigiditate la curiozitatea varietății sexuale... pe toate le-am încercat. Important este că niciodată nu am rămas la unul din capete. Am învățat că trebuie să-mi reglez un punct optim unde să mă simt eu.

În adolescență, pe vremea ”bisericoasei convinse”, țineam toate posturile, cu toate spovedaniile și cu toate cele. Nu mă făceau să mă simt mai bine, însă timpul petrecut la biserică mă ajuta oarecum să mă detașez de TV, internet, telefon&Co și să am timp să meditez și să discut serios cu mine. Babele, cîntecele bisericești, pupatul icoanelor și toate practicile ortodoxe erau undeva în alt film. Eu stăteam cuminte pe un scaun, undeva într-o biserică ortodoxă și meditam. Doar agitația sfîrșitului de slujbă mă mai scotea dintr-ale mele. Tot în aceste timpuri am aflat ce fain e postul. Oricum nu mîncam eu prea multă carne în mod normal, deci nu avea să fie prea greu. Și îmi plăcea. Mă simțeam ușoară, reușeam să dau jos cele cîteva kg acumulate în plus și înainte de toate, simțeam că mi se potrivește de minune acest regim alimentar. Desigur că profitam de orice post ca să revin la alimentația care mi se potrivea atît de bine și astfel nici nu îmi puneam în cap familia (eram extrem de anemică la vremea aceea). Familia era mîndră de fata lor ”bisericoasă”. Eu mîncam doar ce voiam și ce mi se potrivea. În concluzie, era o afacere win-win.

În 2012, eram deja în cel de-al doilea an de studenție și oarecum nu mai trebuia să dau explicații nimănui despre ce și cum mănînc (excepție făceau cele cîteva zile pe an pe care le petreceam acasă). Deci, era momentul potrivit să spun STOP și să încep să mănînc exact cum voiam. Un episod de indigestie cu aripioare de pui mi-a fost de ajuns ca să încep să nu mai consum carne. Încet - încet am învățat cum să-mi diversific alimentația și pe bune că n-a fost prea greu. Chiar îmi plăcea și nu aveam de gînd să renunț. Familia spera că este doar un episod prin care încercam să ies în evidență, dar care va trece la fel de repede cum a venit. Iată că au trecut cam 3 ani de atunci și tata tot mă mai întreabă ”Și tot nu mănînci carne?”. Între timp am dărîmat și niște mituri și am avut aroganța de a avea în fiecare an analizele bune. Am învins și anemia. 

Se pare că totuși vegetarianismul mi se potrivește și nici nu mă omoară. Încă există oameni în jurul meu care mă privesc de parcă aș avea cancer. Și asta pe bune. Am devenit un fel de ciudățenie care trebuie tolerată. Nu mai vorbesc despre faptul că uneori mă simt ca o rușine a societății din cauza regimului alimentar. Și aici vine întrebarea: Unde a apărut distincția între post și vegetarianism? De ce ca bisericoasă care ținea tot postul eram admirată și ca vegetariană sunt blamată? Oare ipocrizia de care suferim nu ar trebui stîrpită încă din familie? De multe ori, ca să nu-i rănesc pe ai mei, am făcut compromisuri pe care nu ar fi trebuit să le fac. Consider că respectul pentru diversitate ar trebui să plece din familie și că astfel, o mare parte dintre noi ar învăța să-i asculte povestea celuilalt. Nu întotdeauna ce este bine pentru noi este bine și pentru celălalt.

Și închei cu niște cuvinte pe care le-am primit scrise pe o diplomă de team building, în primul loc în care am simțit că dincolo de glume și distracție, diversitatea este respectată:

”...pentru că veggie e cool!”.

O mamă care m-a născut de două ori

Cine sunt oamenii cu adevărat relevanți în viața noastră? Oare este corect să mulțumim pentru tot ce avem divinității și uneori să uităm de eforturile și strădania celor din jur? Ieri am avut un moment cu mine, în care mi-am dat seama datorită cui trăiesc. Mi-am dat seama că cineva mi-a dăruit viață de două ori, cu mult curaj și modestie. Niciodată nu și-a cerut meritele. A stat și a îndurat o aroganță tipic adolescentină prin care credeam că totul mi se cuvine. A stat și a privit cum, în inconștiența mea, mulțumeam orbește cerului, fără să privesc în jur...

Acum aproape 23 ani cineva a suportat o durere egală cu ruperea tuturor oaselor din corp în același timp. M-a purtat după sine aproximativ 9 luni și n-a mai avut o clipă de liniște încă din momentul în care a aflat că voi veni pe lume. A fost primul dar de viață pentru care n-am mulțumit niciodată. 

De 8 martie Facebook-ul abunda de fotografii cu mame, de urări, de flori și de amintiri materne. A mea aștepta... Știam că ar bucura-o puțină atenție din partea mea. Cum sunt oarecum la distanță și cum zilele acestea cu scop comercial nu mă prea mișcă din viața cotidiană, i-am trimis un simplu ”La mulți ani, Mami!”, din care eram sigură că va înțelege esențialul. 

Ieri, 9 martie, s-au împlinit 4 ani de cînd am primit cel de-al doilea dar de viață... tot de la ea, un om curajos, puternic și înainte de toate luptător. Un om în sufletul căruia instinctul matern a funcționat ireproșabil și care i-a dat de veste că ceva se întîmplă. Care a venit fără să-și explice de ce și m-a smuls din ghearele morții cu mai mult curaj decît vedem în filmele cu super-eroi. Nu a plîns, decît în momentul cînd m-a văzut stabilă, sănătoasă și echilibrată. A luptat cu toate forțele pe care le mai avea și abia apoi și-a permis luxul de a simți frică și și-a făcut timp să plîngă. Nu i-am mulțumit niciodată pentru toate acestea. 

Nu întîmplător mi-a arătat ce înseamnă să fi mamă, chiar cu o zi după Ziua Internațională a Femeii. Poate ar trebui să-mi serbez mama pe 9 martie și chiar de propria-mi zi de naștere (în egoismul meu, mă serbez pe mine fără nici un merit sau vreun motiv). Sunt două zile în care mama mea a fost mai mamă și mai femeie ca oricînd, 3 aprilie 1992 și 9 martie 2011.

Mulțumesc, Mami!